Trezvie în lanul de secară al inimii mele

 Subiectul se leagă după cum bine se observă din titlu, de expunerea precedentă unde am făcut un scurt rezumat al cărţii lui J.D. Sallinger, De veghe în lanul de secară. Am făcut schimbarea între cele două cuvinte, veghe cu trezvie, pentru a ridica puţin cortina şi a vedea puţin ce se află dincolo de scenă. Deja suntem în altă dimensiune. Nu mai este doar o simplă veghe ci lucrurile se petrec la o intensitate mult mai sporită. Trezvie înseamnă peste starea de veghe, o atenţie sporită pe care omul o dă în special acţiunii minţii asupra gândurilor şi ia aminte la stările sale sufleteşti.

Am spus că ceea ce se formează în mintea lui Holden, imaginea lanului de secară unde el  îi păzeşte pe ceilalţi să nu cadă în prăpastie poate întruchipa un vis freudian. Visul se formează în mintea lui distorsionând realitatea după fantezia de care poate da dovadă, codificând realitatea.

 Metafora celui care se află de veghe în lanul de secară, aşa cum o văd eu, s-ar explica în felul următor. Lanul de secară este propria noastră fiinţă, omul întreg luat ca structură biologică. Cel care stă de veghe în lan este conştiinţa noastră în stare de veghe. Sfinţii părinţi spun că, conştiinţa este ochiul (sau glasul) lui Dumnezeu  în fiinţa noastră. Trebuie însă să fim atenţi pentru a-l discerne şi de alte glasuri care mai sunt prezente acolo şi uneori ne cheamă cu cântece de sirenă spre nenorocirea noastră. Copilaşii care se joacă în lanul de secară întruchipează, sufletul nostru pur cum l-a creat Dumnezeu. Dar ce reprezintă acea prăpastie ameninţătoare ?

Ieromonahul Arsenie Boca lămureşte foarte clar această situaţie complexă. Voi adapta ceea ce este scris acolo la metafora veghetorului din lanul de secară.

 Avem o naştere şi o creştere biologică; e vârsta noastră inconştientă, iraţională, aproape iresponsabilă. Aici instinctele păzesc ordinea şi viaţa în mod reflex – nu deliberat. Deliberarea, cu tot regretul, apare în urma forţelor oarbe ale naturii, care ele ne iau în primire din primul ceas al vieţii. De aci şi multa neputinţă a raţiunii de a rândui ea o chiverniseală mai bună a vieţii. De aici şi rara dar nobila întrebare, pe care şi-o pun unii tineri în pragul vieţii: cu ce interpretare, cu ce destinaţie să o trăiesc ? Ce am de făcut cu mine ?

                (Ieromonah Arsenie Boca, „Cărarea Împărăţieie”, în cap. Războiul nevăzut, Ed. Sf. Ep. Ortodoxe a Aradului, 2004, p. 146)

            Ne apropiem de înţelegerea prăpastiei. Toate personajele cărţii lui Salinger trec prin acelaşi proces de maturitate ca şi în realitate dealtfel. Fiinţele umane se nasc, urmând o perioadă ingenuă din viaţa lor când copilaşii plin de nevinovăţie trăiesc fără prejudecăţile maturilor. Ei ştiu din instinct cum spunea Sf. Arsenie Boca ce e rău şi bine, scutiţi fiind de prejudecăţile maturilor. Odată cu trecerea anilor copilaşii cresc, devin tineri şi devin mai raţionali, încep să vadă altfel lumea înconjurătoare. În mod normal ajung, cum e firesc să-şi pună o întrebare care de aici în colo le va marca existenţa în bine sau în rău. Ce voi face de aici în colo cu viaţa mea ? Pănă aici toate bune.

         Însă pe parcursul acestui proces undeva, filmul se rupe. Apare o mare discrepanţă, şi aici îşi cască „prăpastia” întregul hău în grozăvia lui: cum au ajuns nişte copii firavi şi inocenţi la o concepţie de viaţă care e pe punctul de a atinge nihilismul ? Cum au trecut acei copilaşi de la jocurile naive ale copilăriei la o viaţă fără repere, alcool, ţigări, vulgaritate, în cel mai rău caz promiscuitate şi droguri ? Tineri care au în cap doar „sex” cum sunt colegii lui Holden, Arckley şi Stradlater personaje mediocre şi uneori nesuferite, ce şi-au pierdut „busola vieţii”. Şi aceştia au avut acelaşi început firesc în viaţă însă au căzut în prăpastie.

Tot Cărarea Împărăţiei ne luminează pe mai departe:

Şi trec anii, pruncul se face copil, tânăr, student, asistent...
Şi vin împrejurări neprevăzute, spontane, care trezesc străfunduri, sau fac apel la străfunduri, cu care încă nu făcusem cunoştinţă. Aceste împrejurări pot declanşa adevărate crize ale raţiunii sau ale conştiinţei. Nerezolvate la timp în lumina unei raţiui supreme a existenţei, pot duce la dezechilibru, la sinucidere, la nebunie, sau la o blazare care nu mai deosebeşte binele de rău, ceea ce tot un dezastru sufletesc este.
          (Ieromonah Arsenie Boca, „Cărarea Împărăţieie”, în cap. Războiul nevăzut, Ed. Sf. Ep. Ortodoxe a Aradului, 2004, p. 145)

          Deja se face puţină lumină. Adică pe măsură ce ne îndepărtăm de vârsta copilăriei, chiar dacă nu conştientizăm, în noi există unele forţe latente pe care le primim încă de la naştere dar abia când suntem  maturi aceste forţe oarbe, psihologic vorbind le-am putea numi forţele tenebroase ale subconştientului, ies la iveală, dar nu oricum, ci cum o să ne spună părintele mai departe sunt declanşate în anumite situaţii existenţiale dacă nu suntem atenţi. De aceea se impune mai mult trezvie decât veghe! De aceea avem nevoie de un duhovnic în viaţă ca să facă pace între aceste forţe şi noi înşine (mai bine spus de a-l împăca pe om cu el însuşi), de a îmblânzii bestia din om. În caz contrar rezultatele sunt cele pe care le exprimă foarte bine personajele cărţii lui Sallinger, dezechilibru, nebunie, (depresia lui Holden) ori blazare între a nu mai distinge forţele binelui şi răului  (Archley şi Stradlater, etc.).

          Aş dori să mai insistăm asupra unui fapt. Acuma veţi întreba, bine, bine, dar cine pune acele forţe ciudate şi în aparenţă periculoase în om şi de cine ascultă ele de drept? Diavolul ? Dumnezeu ?

          Adevărul este că aceste forţe nu au fost create în mod explicit cu această destinaţie subversivă nici de Dumnezeu şi nici nu aparţin de drept diavolului ci doar omului însuşi.

            Dacă vă surprinde acest lucru gândiţi-vă în felul următor. Când Dumnezeu a creat lumea omul a fost creat fără nimic rău în el. Dar în momentul în care a încălcat porunca ascultării edenice, şi omul a căzut din graţia condiţiei sale, o parte a firii sale divine s-a pervertit. O parte a rămas ascultătoare, orientată spre Dumnezeu (vezi glasul conştiinţei), iar cealaltă fire s-a îndreptat mai mult spre materie (nu spre diavol !). A devenit materie şi nu se supune decât materiei în sine, naturii, fără a fi aici (atenţie !) nici o influenţă directă a diavolului, decât neascultarea. Unii sfţinţi părinţi numeau trupul omenesc ca "vrăjmaş milostiv şi prieten viclean" în baza aceluiaşi temei, menţionează tot părintele Arsenei Boca în cartea sa, capitolul cu acelaşi nume.  Singurul rău e că nu se supune direct lui Dumnezeu şi ăsta e un rău destul ! Una din maximele părintelui Arsenie Boca spune că „cel mai mare păcat, veşnic fără iertare, este starea omului împotriva adevărului”. Aşadar vedem şi noi că pentru a-ţi face viaţa un iad nu e neapărat în mod explicit nevoie de diavol. Însă ce poate satana să facă, este la momentul oportun să se folosească de aceste forţe oarbe, ca să şi le apropie, să le folosească ca nişte cârlige pentru a ne trage spre el departe de Dumnezeu şi spre nenorocirea noastră.

          Cum reuşeşte să facă acest lucru ? Prin "convingerea" omului să folosească cele cinci simţuri în exces: văz, auz, miros, simţ tactil şi gust. Până la o anumită limită, folosirea acestor simţuri este strict necesară pentru a înfăptui voia lui Dumnezeu cu noi înşine. Însă ceea ce face diavolul este forţarea folosirii lor peste limita firii, prin ispita plăcerii, încât duc la pervertirea simţurilor în vicii, împătimirea omului respectiv şi ruinarea lui atât spirituală cât şi fizică. Cele cinci simţuri funcţionează ca un fel de gate keepers (portaluri, porţi de aces) între fiinţa noastră şi realitate. De aceea trebuie extraordinar de bine păzite. Aceasta este drama căderii majorităţii oamenilor. Cum putem folosi aceste simţuri, corespunzător ca să le punem în slujba lui Dumnezeu şi nu a diavolului. Cum îi dăm lui Dumnezeu acces granted şi diavolului acces denied ?

           Acest lucru ni-l explică foarte frumos Sfântul Maxim Mărturisitorul.

          Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă că simţurile sunt „icoane ale puterilor sufleteşti”. Prin puteri sufleteşti el înţelege atributul specific simţului respectiv. Astfel simţului văzului îi corespunde puterea înţelegătoare a minţii; simţului auzului îi corespunde puterea cuvântătoare (raţională); simţului mirosului, puterea irascibilă; simţului gustului puterea poftitoare şi în sfârşit simţului pipăitului icoana vieţii. Acuma ceea ce-i facilitează lui Dumnezeu accesul sunt cultivarea virtuţilor în schimb facilitarea accesului diavolului sunt cultivarea patimilor, plecând de la aceleaşi cinci elemente.

          Cum iau naştere virtuţile ? Tot sfântul Maxim ne lămureşte: prin simbioza unei puteri a sufletului cu simţurile.

        Astfel puterea poftitoare şi simţul gustului duce la cumpătare; puterea irascibilă şi simţul mirosului duce la bărbăţie; puterea cuvântătoare şi simţul raţiunii duce la chibzuinţă; puterea înţelegătoare şi simţul văzului la prudenţă iar puterea vitală şi simţul pipăitului la dreptate. Sunt lucruri care trebuie înţelese duhovniceşte şi de aici mai departe numai practica poate să arate rezultatele mult aşteptate.

          Revenind acum la lumea cărţii lui Salinger. Departe de a fi ficţiune, acţiunea ei reflectă o realitate crudă şi care devine pe zi ce trece regulă. Nu numai în societatea americană observăm acest lucru dar şi în societatea românească şi a altor state din întreaga lume, fenomen cauzat de o cultură decadentă (care are la bază principiul de mai sus) purtată de vântul pestilenţial al globalizării. Ţara de import e evidentă, USA (iu-es-ei), ţară ce a brevetat (însă la rândul ei aceastea au rădăcini mai adânci în revoluţia luminilor franceză) cultura consumatorismului, ori cultura shopingului (ori cum zmeu’ i-o mai fi zicând acum) care nu e decât ceea ce am arătat mai sus: o forţare a celor cinci simţuri, de către forţele malefice care lucrează prin oameni, dincolo de limitele impuse de Dumnezeu în propria noastră natură.

          O spun cu durere în suflet dar din punct de vedere etic (să nu-mi veniţi cu o demitizare stupidă, de genul întrebării etic după ce standarde ? – adevărul este unul singur)  printr-un proces antihristic pe parcursul ultimelor două secole, cultura americană a devenit una dintre cele mai decadente culturi posibile, care-şi strică generaţii şi generaţii de tineri. Şi nu s-a săturat numai cu ce-a făcut la ei. Îi caută şi pe ai noştri şi ai altora.

          Nu Holden Caulfield trebuia să ajungă la psiholog ci societatea bolnavă în care trăia departe de voia lui Dumnezeu trebuia să ajungă acolo (dar de ce să ne mirăm, doar trăim în lumea celor „care zic binelui rău şi răului bine, care zic luminii întuneric şi întunericului lumină, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă şi dulceaţa în loc de amărăciune” Isaia (5,20)) pentru că simţurile lui Caufield strigau către Dumnezeu. Şi nu numai că glasul conştiinţei striga din el însuşi către Dumnezeu dar se lupta să-i ferească şi pe alţii de grozava primejdie. Mai rămase el singur să vegheze în lanul de secară al inimii unei lumi aduse în pragul propriei sale ruini...