Psalmii “de blestem”

De la Sfântul Vasile cel Mare avem lăsate molitvele, rugăciuni puternice către Dumnezeu care conţin întradevăr proferisiri spre alungarea vrăşmaşului, poate singurele rugăciuni ce conţin sintagma “te blestem pe tine diavole…”. Dar acestea sunt făcute în condiţii excepţionale şi nu de oricine. Oficial o singură zi din an este lăsată de sinod pentru a se face aceste molitve. Prima zi a anului nou, zi în care este prăznuit  Sf. Vasile cel Mare. Puţini preoţi se încumetă să citească aceste rugăciuni şi numai pentru situaţii extreme, cazul celor demonizaţi etc. 

 Însă există întradevăr psalmi de blestem ?

Trebuie să ne lămurim că nu există psalmi care au fost scrişi categoric cu dorinţa fermă de a face rău celuilalt semen, chiar şi vrăşmaşului. Psalmii sunt un strigăt uneori disperat (Psalmii 109, 120,) alteori litanic, tânguitor, către Dumnezeu pentru izbăvirea din primejdia imediată a momentului. Alteori psalmii iau aspectul unor cântări de laudă aduse lui Dumnezeu (Psalm 96, 103 etc).

Însă ce e cu această temere a unor simpli credincioşi pentru aşa zişii psalmi de blestem? Este frica credincioşilor întemeiată ? Citirile acestor psalmi fac un aşa rău semenilor încât să regretăm faptul că i-am citit?

La o privire mai atentă asupra unor psalmi depistăm unele expresii care au întradevăr prin semnificaţia şi felul lor de a fi adresate un carater mai agresiv. Cred că asupra acestora planează toate temerile şi nu asupra psalmilor în sine, oricare ar fi ei.

Să vedem despre ce este vorba.

Citim, de exemplu, în Psalmul 54 “Nimiceşte-I, Doamne, şi îmarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate”. Adică cerem lui Dumnezeu să-i piardă cu desăvârşrie pe duşmanii noştri, să-i şteargă de pe faţa pământului, căci asta înseamnă a nimici (puteţi căuta şi în DEX). Tot în acelaşi psalm citim “Iar Tu Dumnezeule, îi vei pogorâ pe ei în groapa stricăciunii (în mormânt ?! n.n.)”; Psalmul 21, versetul 10, o spune şi mai direct: “Le vei şterge sămânţa de pe pământ şi neamul lor din mijlocul fiilor oamenilor”. Iar  Psalmul 69 versetul 28, este cel mai de tot dintre toate. Ia auziţi ce spune: “Să fie şterşi din Cartea Vieţii (!) şi să nu fie scrişi împreună cu cei neprihăniţi”. A fi şters din cartea vieţii înseamnă un bilet în iad. Numai dus, ţinând cont de următorul verset, Apocalipsa (20,15) “Oricine n-a fost găsit în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc”. Scurt şi cuprinzător.

Trebuie să spunem că Psalmul 54 este conţinut în ceasul al 6-lea care se citeşte în fiecare zi (la mănăstiri e regulă) în slujba ceasurilor dinaintea liturghiei. Să înţelegem de aici că părinţii călugări blestemă toată ziulica pe sărmanii păcătoşi ? Nicidecum. Părintele Arsenie Muscalu care a fost duhovnic la Patriarhia din Bucureşti, lămureşte mai bine că “Psaltirea nu este primejdioasă”.

Acum să descâlcim această situaţie tragică.

E adevărat pe cât am văzut că versetele de mai sus trimit la nimicire, la moarte şi osândă veşnică, pe atât de adevărat pe cât Dumnezeu nu blestemă pe nimeni şi nici nu pune pe nimeni să facă acest lucru aşa cum bine spune molitva de dezlegare înainte de spovedanie: “Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului ci să se întoarcă şi să fie viu”. Atunci cum îi dăm de cap acestei contradicţii ?

De fapt versetele de mai sus nu se referă la vrăşmaşii noştri semeni.

Un creştin vine odată la un părinte şi îi spune că are mulţi duşmani. Părintele îi cere să-i spună care sunt aceştia. După ce-i enumeră, pe cutare şi cutare, pe cine ştia dânsul că-i face viaţa amară dintre cei cu care convieţuia, părintele îl mustră şi-i spune că nu-i adevărat. De fapt el are numai un duşman. Şi acela este diavolul. Ceilalţi sunt numai nişte amăgiţi cărora, cu cea mai mare durere o spunem, vrăşmaşul le fură minţile încât nu mai ştiu ce fac. Şi săvârşesc uneori răul cu bună ştiinţă şi chiar cu satisfacţie drăcească. Însă aceştia nu mai sunt ei înşişi şi nu ştiu ce duh îi mână (Luca 9, 55).

În consecinţă atunci când noi ne rugăm şi citim psalmi cu astfel de versete “de blestem” să ne gândim la duhurile rele care-i căznesc pe apropiaţii noştri. Nicidecum să nu ne vină în minte faţa vecinului, sau a vecinei. Dacă tot vă vin, nu vă necăjiţi prea tare. Gândiţi-vă că strigătul nostru de ajutor merge la Dumnezeu iar Dumnezeu ştie să facă selecţia, adică să pedepsească pe adevăratul făptaş,  pe tartorul şef, “creierul” din spatele acţiunii vecinului ori vecinei, ori colegului de servici, ori rudă, ori frate în credinţă etc.

Să înţelegem foarte bine că Iadul nu a fost creat ca să fie trimişi oamenii acolo, căci este scris “(…)focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41). De cine asculţi aici pe pământ, după acela te vei duce şi pe lumea cealaltă. Ai ascultat de Dumnezeu, vei locui cu Dumnezeu, în Împărăţia Sa. Ai ascultat de Diavol, atunci te duci cu diavolul în împărăţia sa întunecată alături de îngerii răzvrătiţi acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor. V-aţi lămurit ?

În unele situaţii dramatice  observăm că cel pentru care ne-am rugat lui Dumnezeu, să ne ajute, se întâmple ceva cu el. Poate chiar să decedeze. Panică. Ce-am putut să facem ? L-am pus pe butuci ! Chin şi jale.

În primul rând ar trebui să nu ne mai căinăm ca nişte babe proaste şi să vedem situaţia mult mai duhovniceşte-realist. Acuma ce se întâmplă ? În cel mai rău caz unii oameni ajung la un aşa grad mare de pătimire (să ne ferească bunul Dumnezeu) încât păcatul devine o a doua natură. Atunci nu mai poţi distinge pe om de demonul care-l stăpâneşte. Omul se “îndrăceşte”. În momentul în care Dumnezeu îţi răspunde strigătului tău din psalmi, şi-l alungă pe demon în iad (vezi “îi vei pogorâ pe ei <<demonii, n.b.>> în groapa stricăciunii” Psalmul 54), cum legătura dintre demon şi om este foarte strânsă demonul are puterea să îl tragă şi pe om după el. E un caz de un tragism cumplit, dar asta-i realitatea ! Dacă greşesc rog pe cuvioşii părinţi, să mă corecteze. Deci Dumnezeu îl pedepseşte pe demon, nu pe om! Dar nu intervine asupra legăturii aceleia. Că altfel ne-ar condiţiona situaţia mântuirii. Aici îşi spune cuvântul liberul nostru albitru.

În al doilea rând un rău mai mare acelui om n-ai cum să-i faci, decât şi-a făcut el ascultând de cine nu trebuia. Ba aş îndrăzni să spun că îi faceţi un bine. Cum aşa ? Păi foarte simplu. Ia gândiţi-vă că dacă sărmanul nenorocit ajunge în iad, şi se munceşte cât se munceşte, până la Judecata de Apoi (uneori poate mai repede căci intră aici pe rol părăstasele şi rugăciunile pentru cel mort), Dumnezeu îl va găsi curăţit, sau va găsi de cuviinţă să se milostivească de acesta şi-l va scoate de acolo. Carevasăzică ce nu a putut face omul însuşi pentru sufletul său, poate face biserica ! Mare lucru. Dar dacă acel om, rămas în viaţă (Să nu se înţeleagă că dorim moartea imediată a cuiva care ne-a necăjit puţin. Doamne fereşte! Că sunt tolomaci destui.) îşi va continua viaţa rea până la sfârşitul zilelor sale s-ar putea să-şi compromită mântuirea definitiv şi iremediabil. Sunteţi de acord ?

În cel mai fericit caz, dacă omul nu este prea înlănţuit, demonul este alungat şi a doua zi ai surpriza să vezi un om nou, care-ţi zâmbeşte, te apreciază, îţi mulţumeşte ba chiar te ascultă, încât îţi vei zice în sinea ta, Doamne dar ce am putut să văd rău la omul ăsta, ori cum am putut să-l urăsc ?

În concluzie puteţi citi acei psalmi liniştiţi şi este chiar indicat. Dar nu puneţi înainte răul. Oricum ar fi situaţia aveţi în minte numai binele.

Dumnezeu să ne ajute şi să ne asculte rugăciunile !