Soţia bună face soţul bun!

Orice soţie credincioasă se pătrunde de interesele soţului. Când acestuia îi e greu, ea se străduie să-l îmbărbăteze prin înţelegerea sa, prin manifestările iubirii sale. Susţine cu interes toate planurile lui. Nu îi este povară. Este puterea din inima lui, care-l ajută să devină tot mai bun. Nu toate soţiile sunt o binecuvântare pentru soţii lor. Uneori, femeia este ca o plantă agăţătoare ce înfăşoară puternicul stejar care e soţul său.


Soţia credincioasă face viaţa soţului său mai no­bilă, mai plină de rost, îndreptându-l spre scopuri înalte prin puterea iubirii sale. Atunci când ea se lipeşte de el plină de încredere şi de dragoste, tre­zeşte în el cele mai nobile şi bogate trăsături ale fi­rii lui, stimulând în el bărbăţia şi simţul răspunderii. Ea înfrumuseţează viaţa lui, înmoaie deprin­derile lui dure şi grosolane, dacă acestea există.

Există însă şi soţii care seamănă cu plantele parazite. Ele se agaţă de soţul lor fără să-i ofere nimic acestuia, fără să-i întindă mână de ajutor. Se răsfaţă pe canapele, se plimbă pe străzi, visează cu ochii deschişi citind romane sentimentale şi bârfesc în camerele de oaspeţi. Sunt absolut inutile şi, ca atare, devin o povară chiar şi pentru dragostea cea mai tandră. În loc să facă viaţa soţului mai puternică, mai bogată, mai fericită, ele nu fac decât să pună piedici în calea succeselor lui. Rezultatul este de plâns şi pentru ele însele. Soţia credincioasă se lipeşte de soţul ei şi se înfăşoară în jurul lui, însă îl şi ajută şi îl inspiră. În toate sferele vieţii sale, soţul ei simte cum îl ajută iubirea ei. Soţia bună este păzitoarea căminului familial. Sfânta Muceniţa Alexandra, împărăteasa Rusiei Cum să întemeiem o familie ortodoxă, 250 de sfaturi înţelepte pentru soţ şi soţie de la sfinţi şi mari duhovnici, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2011, p. 63

Sursa: http://ortodox.md/articole/sotia-buna-face-sotul-bun/
Moldova Ortodoxă



Soţia bună face soţul bun!

Va multumesc

Nu am in viata asta timp sa multumesc celor ce mi-au facut bine, nici sa ii ajut pe cei care nu mi-au facut nimic ca de altfel sa numar dusmanii tradatorii mincinosii si pe cei care mi-au tradat sinceritatea si increderea. Va multumesc la acestia din urma ca ma faceti sa simt ca sunt un om foarte important si ca datorita voua simt ca sunt un om de calitate exact ca aurul de 24 de karate. Fara voi as fi fericit dar nu as mai avea atatea emotii cand sunt la un pas de a face o gresala in care v-as da motiv sa ma criticati pe la spate. VA MULTUMESC DIN TOT SUFLETUL CA EXISTATI sa va dea Bunul Dumnezeu Sanatate si zile multe sa ma barfiti in continuare.


 


Cred ca o sa vi se para ca am inebunit! Ei bine nu asta e rugaciunea mea pentru dusmani!



Va multumesc

Semnificaţii, obiceiuri şi tradiţii de Izvorul Tămăduirii, sărbătoarea Maicii Domnului. Care sunt locurile din România unde se găsesc izvoare tămăduitoare

Biserica Ortodoxă sărbătoreşte, în fiecare an, în prima vineri după Paşti, un praznic închinat Maicii Domnului. Sărbătoarea este numită, simbolic, Izvorul Tămăduirii, în cinstea unui izvor din preajma Constantinopolului, prin care Fecioara Maria a săvârşit o serie de minuni.

Se spune că, înainte de a fi împărat, Leon cel Mare se plimba printr-o pădure din apropierea Constantinopolului, unde va întâlni un bătrân orb care îi cere să-i dea apă şi să-l ducă în cetate. Leon va căuta în apropiere un izvor, dar nu va găsi. Deodată, el aude glasul Maicii Domnului, spunându-I : “Nu este nevoie să te osteneşti, căci apa este aproape! Pătrunde, Leone, mai adânc în această pădure şi luând cu mâinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi unge cu ea ochii lui cei întunecaţi”. Găsind izvorul şi făcând ascultare de Maica Domnului, orbul s-a vindecat.

După ce a ajuns împărat, Leon a construit lângă acel izvor o biserică. Mai târziu, ca semn de mulţumire, împăratul Justinian (527-565), care suferea de o boală grea, s-a vindecat după ce a băut apă din acest izvor. Împăratul a construit o biserică şi mai mare, care a fost, ulterior, distrusă de turci, în anul 1453.

Apa acestui izvor a tămăduit multe boli şi suferinţe, de-a lungul timpului. Izvorul încă există în Paraclisul, datând din secolul V, al actualei biserci. Credincioşii care merg la Istanbul îl pot vizita.


Există şi în România biserici care poartă hramul Izvorului Tămădurii. Deasemenea, este cunoscut faptul că avem şi câteva izvoare prin a căror apă au avut loc multe vindecări minunate. Mănăstirea Ghighiu este cunoscută atât pentru icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, adusă aici în anul 1958, ci şi pentru izvorul ei tămăduitor.

La Mănăstirea Dervent, pe locul unde Sfântul Apostol Andrei a făcut o minune, există un alt izvor cunoscut pentru apa lui vindecătoare.

Un alt loc din România unde există un izvor cu o astfel de apă este Mănăstirea Horăicioara. Pelerini din toată ţara vin la cele trei mănăstiri pentru apă de la aceste izvoare binefăcătoare.


În această vineri, toţi cei care vor merge la  biserică, vor lua parte la slujba de sfinţire a apelor, cunoscută sub numele de Aghiazmă Mică, cu care preotul îi va stropi pe credincioşi. Se spune că această apă arde duhurile rele.


Tot astăzi, în unele zone ale ţării, tinerii adolescenţi obişnuiau să facă legământul juvenil. Acest legământ era făcut, cu sau fără martori, în casă, în grădini sau în jurul unui copac înflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale după care urma pronuntarea cu voce tare a jurământului, schimbul colacului şi al altor obiecte cu valoare simbolică, de obicei o oală sau o strachină din lut, însoţite întotdeauna de o lumânare aprinsă, îmbrăţişarea frătească, ospăţul şi dansul.



Semnificaţii, obiceiuri şi tradiţii de Izvorul Tămăduirii, sărbătoarea Maicii Domnului. Care sunt locurile din România unde se găsesc izvoare tămăduitoare

Lumina Sfântă s-a aprins la Ierusalim. Avionul care o aduce la București întârzie o oră

Lumina sfântă s-a aprins la Ierusalim, minune la care au fost martori sute de credincioşi adunaţi în Biserica Sfântului Mormânt. Este un ritual respectat an de an în Sâmbăta Mare dinaintea Paştelui Ortodox. De aici, Lumina Sfântă ajunge la credincioşii din 13 ţări, inclusiv România.


Avionul care va aduce lumina sfântă din Ierusalim la București întârzie cu o oră și asta din cauza aglomerației de pe aeroportul din Israel. Inițial, zborul din Țara Sfântă era așteptat să aterizeze la ora 19:00.


Astfel, în jurul orei 20:00, după ce avionul va ateriza la Aeroportul Otopeni, lumina va fi transportată cu trei avioane de mici dimensiuni la Satu Mare, Timișoara și Suceava.


De la primele ore ale dimineţii, sute de oameni s-au adunat la Biserica Sfântului Mormânt, din Ierusalim, în aşteptarea minunii prin care Lumina Sfântă se aprinde în ajunul Sărbătorii Învierii.


În Sâmbăta Mare, Sfântul Mormânt este sigilat după ce un grup de preoţi s-a asigurat că în interior nu există nicio sursă de foc. Apoi, Patriarhul Ierusalimului intră în capela în care se află mormântul lui Iisus Hristos, cu 33 de lumânări neaprinse în mâini. Este un număr biblic, ce simboliează vârsta pe care o avea Mântuitorul când a fost răstignit. Înainte de a coborî după lumina sfântă, patriarhul este verificat de poliţişti israelieni, care se asigură că nu are nicio sursă de foc la el.


Potrivit ritualului, Patriarhul înconjoară de trei ori mormântul, apoi îngenunchează în faţa dalei de marmură care îl acoperă şi se roagă în aşteptarea miracolului.


Dacă, pentru mulţi, aprinderea luminii sfinte fără o sursă de foc este un miracol divin, alţii au suspiciuni în privinţa ritualului şi caută explicaţii. În 2001, un făclier armean care a luat parte la ceremonia de la Ierusalim a declarat că preoţii ar folosi o lampă veche pentru a aprinde lumina sfântă. Un specialist grec, care a studiat fenomenul timp de mai mulţi ani, este convins că lumânările cu care Patriarhul intră în Capela Sfântului Mormânt sunt impregnate cu fosfor alb, care în contact cu aerul umed din interior ia foc spontan.


Suspiciunile nu ştirbesc, însă, cu nimic credinţa a milioane de creştini ortodocşi din toată lumea, care asociază Paştele cu acest miracol.



Lumina Sfântă s-a aprins la Ierusalim. Avionul care o aduce la București întârzie o oră

CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND...

Dintre toate fricile ce bântuie omul, nu doar modern, frica de moarte pare a fi cea mai cutremurătoare. Ca oameni moderni simțim din plin că, în fond, fundamentele marilor noastre interogări rămân aceleași. Viața și moartea, răutatea celor din jur și boala, sărăcia și războiul nu ne sunt străine. Au câștigat deplin în ultima vreme fricile apocaliptice și adiacentele lor, frica de numere și cipuri, de diavoli închipuiți ori reali, hiperbolizările minciunii și mediocrității, sărăcirea de sensuri ale vieții cotidiene- tot mai săracă în idealuri morale și duhovnicești. Vorbim tot mai mult despre ce mâncăm și ce construim, despre cum ne onorează oamenii sau, pur și simplu, ne este tot mai drag să bârfim și tot mai greu să ne rugăm pentru aproapele. Știrile sunt parte integrantă a culturii. Ziarele, singura cultură imediată iar prezentatorii TV sunt mai des invitați la mesele noastre decât proprii părinți ori copii.


Mai grav, frica de moarte ne face răi, porniți pe căpătuială cu orice preț, argumentând uneori cu fundamente duhovnicești carierismul nostru ori acumularea materială. Suntem gata să postim dar nu putem ierta, suntem dispuși să stăm două ore în Liturghie dar nu câteva minute la telefon cu părinții bolnavi ori singuri, luăm cuvântul citând Scripturile dar ne e tot mai greu să prindem gândirea Scripturii- deci a Duhului Sfânt, în propria gândire. Frica de moarte ne detensionează sufletele dar ne arde valorile prin care i-am putea supraviețui. Ne emoționează drame din cealaltă parte a lumii iar pe cei de lângă noi nu-i mai vedem.


Aici e Taina Învierii. Mântuitorul Hristos, cu moartea pe moarte călcând, ne învață că nu moartea trebuie să ne fie frică ci neasumarea ei prin verticalitatea Crucii Sale. Fără brațele Crucii Sale suntem prinși încă în abisurile iadului celui ucigaș, morți deplini, legați pe veșnicie cu întunericul. El, Mântuitorul vine să vindece frica de moarte cu nădejdea Învierii, prin  lucirea Luminii Sale străbătând văile morții, atât de primitoare sufletelor lipsite de iubire. A crede, așadar, în Învierea Domnului este exercițiul dintâi întru propria izbăvire de moarte, este limpezirea ochilor sufletești în aerul tare al zorilor Învierii. A crede în Înviere înseamnă să porți în toate zilele vieții tale pecetea unei Duminici fără sfârșit, prinsă în cadrele Liturghiei și desăvârșită în bunătate și destinsă cordialitate cu aproapele, copleșind depărtările sufletești cu razele puterii de a ierta, de a primi iertarea. De aici frumusețea Ortodoxiei. Din această minunată arătare a Domnului Înviat în lumina de zori a fiecărui suflet, la marginea tuturor mormintelor încă închise, la țărmul tuturor mărilor lovite de furtună și îndoială. Fără Învierea Mântuitorului frica de moarte ar fi singura rațiune a vieții. Prin Învierea Sa, bucuria ia loc fricii și veșnicia timpului trecător. Moartea e călcată cu moartea, condamnată la Înviere.


Pr. Constantin Necula


 


Sursa: http://www.sibiu100.ro/eveniment/132-blog/10198-cu-moartea-pe-moarte-calcand



CU MOARTEA PE MOARTE CĂLCÂND...

Succesul ne poate spurca mai ceva decat nereusita

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.


Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.


Steinhardt


Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.


Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.


Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.


Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne , poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.


Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.


Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart … este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea,orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu… ”


Nicolae Steinhardt



Succesul ne poate spurca mai ceva decat nereusita

A trecut la cele veşnice Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Gherasim !

Consiliul eparhial al Arhiepiscopiei Râmnicului anunţă cu durere trecerea în patria cerească a venerabilului lor Păstor sufletesc Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Gherasim, în dimineaţa zilei de 9 aprilie 2014.


Înaltpreasfinţia Sa Gherasim Cristea, Arhiepiscopul Râmnicului, s-a născut la data de 14 noiembrie 1914, în localitatea Muntenii Buzăului, judeţul Ialomiţa, din părinţii Dumitru şi Maria Cristea, ca al doilea copil şi a primit la botez numele Gheorghe.


După 36 de ani de viaţă monahală Sfântul Sinod îl alege în demnitatea de Arhiereu-vicar al Eparhiei Dunării de Jos, cu titulatura deConstănţeanul.


În toamna anului 1975, la 16 octombrie, a fost ales în demnitatea de Arhiereu-vicar al Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, cu titulatura de Piteşteanul.


În ziua de 30 septembrie 1984, a fost ales Episcop titular al Eparhiei Râmnicului şi Argeşului, fiind înscăunat în scaunul chiriarhal râmnicean la data de 2 decembrie 1984.


În data de 19 iunie 2009, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ridicarea Înaltpreasfinţitului Părinte Gherasim în demnitatea de Arhiepiscop al Râmnicului.


Preoţii, călugării, călugăriţele şi credincioşii deplâng cu durere această pierdere a Păstorului lor.


Dumnezeu să-l odihnească în pace şi veşnică să-i fie pomenirea! 





Source:

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Râmnicului





A trecut la cele veşnice Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop Gherasim !

Un inger cu aripa franta!

Asa a pasit in viata micuta pictorita:expozitii,aparitii in presa si tv,aprecieri si aplauze.Un copil uimitor,cu nenumarate talente pe care parintii si indrumatorii le-au incurajat;pana intr-o zi cand cerul parca s-a naruit aspupra lor:copila a inceput sa se simta rau.Au urmat luni,ani de cautari,spitale in tara si strainatate.Doctorii ridicau din umeri:nu se gasea un diagnostic.Cand,in sfarsit,medicii s-au elucidat,cruntul adevar a lovit familia fetitei.Diagnosticul este “Trombofilie” si in tara,pana la varsta de 12 ani nu poate fi tratata.


Acum Irina Aldea are 8 ani,locuieste in Pitesti,a fost prezenta la evenimentul caritabil din 7,8,9 martie pentru a-si vinde picturile si,fara un tratament in strainatate,poate suferi in orice moment un accident vascular care ii poate fi fatal.


Familia Irinei nu isi poate permite costurile deplasarii in Italia unde are o rezervare in vederea spitalizarii pe data de 28aprilie.


Daca vreti sa va aratati solidaritatea cu drama acestui copil,daca din putinul


dvs.puteti darui o raza de speranta,puteti contacta familia Aldea la tel.0764832299 sau pe pagina de facebook Irina Maria Aldea.


Va multumesc si Dumnezeu sa va ocroteasca!


Fotografie


Sursa la-numai-3-ani-o-fetita-geniala-citeste-scrie-foloseste-computerul-picteaza-si-are-viziuni-paranormale



Un inger cu aripa franta!

Un inger cu aripa franta!

la-numai-3-ani-o-fetita-geniala-citeste-scrie-foloseste-computerul-picteaza-si-are-viziuni-paranormale


Fotografie


Asa a pasit in viata micuta pictorita:expozitii,aparitii in presa si tv,aprecieri si aplauze.Un copil uimitor,cu nenumarate talente pe care parintii si indrumatorii le-au incurajat;pana intr-o zi cand cerul parca s-a naruit aspupra lor:copila a inceput sa se simta rau.Au urmat luni,ani de cautari,spitale in tara si strainatate.Doctorii ridicau din umeri:nu se gasea un diagnostic.Cand,in sfarsit,medicii s-au elucidat,cruntul adevar a lovit familia fetitei.Diagnosticul este “Trombofilie” si in tara,pana la varsta de 12 ani nu poate fi tratata.


Acum Irina Aldea are 8 ani,locuieste in Pitesti,a fost prezenta la evenimentul caritabil din 7,8,9 martie pentru a-si vinde picturile si,fara un tratament in strainatate,poate suferi in orice moment un accident vascular care ii poate fi fatal.


Familia Irinei nu isi poate permite costurile deplasarii in Italia unde are o rezervare in vederea spitalizarii pe data de 28aprilie.


Daca vreti sa va aratati solidaritatea cu drama acestui copil,daca din putinul


dvs.puteti darui o raza de speranta,puteti contacta familia Aldea la tel.0764832299 sau pe pagina de facebook Irina Maria Aldea.


Va multumesc si Dumnezeu sa va ocroteasca!


Fotografie


 



Un inger cu aripa franta!

DEMNITATEA UNOR ALTFEL DE MAME (preluat din Familia Ortodoxa)

Căpșorul mic se odihnește liniștit lângă pieptul mamei. Respirația ritmică trădează un somn profund și odihnitor, în undele căruia micul poznaș de 4 anișori se afundase deja, alături de fratele lui un picuț mai mare. Din camera alăturată, cele două surori mai mari încă se mai aud vorbind în șoaptă despre cine știe ce probleme de fete mari și pline de responsabilități. În pântecele mamei, o ființă nouă palpită timid, cu mișcări aproape evlavioase, parcă neîndrăznind să tulbure pacea într-un târziu atinsă, după o zi plină în care viața a fost trăită și cucerită fărâmă cu fărâmă, cu bune și rele, cu bucurii și tensiuni, cu șoapte de alint, dar și cu vorbe tăioase menite să ordoneze micul trib, astfel încât membrii lui să crească, așa cum frumos spunea demult bunica tinerei mame, „oameni demni societății”…


 


Privirea mamei alunecă în tăcerea deplină pe geamul închis în fața nopții nefiresc de luminoase din cauza zăpezii sub care pământul doarme în tihnită rugăciune, iar gândul, care abia acum se poate auzi pe sine după larma zilei abia apuse, se odihnește câteva clipe în umbra unor rugăciuni pe care le știe, de acum, pe de rost. Abia acum mai reușește să se roage, așa, cu ultimii doi pruncuți adormiți la piept și cu al cincilea încă palpitând în pântece. Cine știe dacă rugăciunea ei o urcă sau o coboară? Genunchii nu mai are puterea să-i plece. Și nici gândul nu curge lin mereu. Firul mângâietor al rugii ei se rupe destul de des… îl împresoară gândurile, ecourile, resturi de amintiri, planuri pentru a doua zi… Dar se înnoadă statornic, reluând, de cine știe câte ori, aceeași rugăciune, cu un fel de conștiință deplină a propriei neputințe, pentru ca într-un târziu să adoarmă, răpus cu o ultimă șoaptă: „Doamne, primește și ruga mea niciodată terminată! Și iartă-mă!”.


Îngenuncheri


Încă o zi din lungul șir de bătălii pe care le duce în tăcere și care trec pe lângă ceilalți nevăzute, de fapt nici măcar bănuite. Pentru că universul ei se construiește după alte coordonate, în ciuda multiplelor eforturi conștiente sau inconștiente ale celorlalți, rude, prieteni sau neprieteni, de a-l deconstrui. Dar, ca orice luptător încercat în focul atâtor confruntări, le rezistă acestora nu cu eroism, ci cu duioșie, cu răbdare și, mai ales, cu nădejde. Cu o speranță tainică pe care, târziu, după ani de căderi și ridicări, a învățat-o. Nu a descoperit-o. Nu a primit-o. Pur și simplu a învățat-o. A învățat speranța din propriile greșeli, din propriile înșelări, pe care Cineva i le deconspira statornic, fără asprime, ci cu o iubire mai presus de iubirea pe care o întâlnise aici, jos, între oameni. Și iubirea aceasta nu fusese singurul lucru pe care îl descoperise altfel decât în lumea ei. Aflase că există și o altfel de demnitate, o demnitate a cărei existență nici măcar nu o bănuise, dar pe care o aflase la capătul unui lung, foarte lung șir de îngenuncheri, de frângeri ale propriei demnități, așa cum i-o predase lumea cetății din care făcea parte.


Prima sa îngenunchere, prima dată când își pierduse demnitatea lumească s-a petrecut în fața propriei mame, care o privea uimită, rostind cu o surprindere ce o dezgolea de toată demnitatea ei tinerească: „Eu chiar nu pot să înțeleg cum tu, o fată atât de inteligentă, poți să ai astfel de preocupări?! Nu-mi dau seama cum poți crede miturile astea copilărești! Ce – Doamne, iartă-mă! –, tu nu ești un copil oarecare!”. E drept, nu era un copil oarecare, ci unul care la cincisprezece ani absolvise primele opt clase cu media 10, câștigase o mențiune la Olimpiada națională de limbă și literatură română și una la Olimpiada națională de biologie, intrase prima pe listele de admitere la cel mai bine cotat liceu din județ… dar care întâlnise o bunică în haine călugărești ce îi arătase, într-o vară, un punct luminos. Un punct care, în timp, devenise o vâlvătaie. Și astfel, spre surprinderea multora dintre cei mai apropiați, începuse să meargă constant la biserica de lângă blocul în care se născuse și crescuse arid până atunci. Și de acolo venea tot mai cufundată în gânduri, în analize, în căutări, purtătoare de „miturile” pe care le resimțea ființial legate de ea. Vorbele mamei sale îi trântiseră la pământ prima dată demnitatea. O ridicase timid, prăfuită și mototolită, și continuă să meargă mai departe – e drept, ușor dezorientată, dar, în același timp, trasă de un dor inexplicabil. Și lupta ei se dublă. Continuă să câștige premii la Olimpiadele naționale la care mergea, continuă să ocupe mereu unul din primele locuri peste tot unde se afla, dintr-o nevoie de a demonstra tuturor care așteptau de la ea performanțe că nu și-a pierdut demnitatea, iar „miturile” nu o descumpăneau.


A doua pierdere a demnității s-a petrecut în fața profesoarei universitare care îi oferea posibilitatea de a deveni preparator universitar, coordonator al centrului de carte al secției de Studii Americane. O ofertă pe care nici nu îndrăznise să o viseze, pe care oricine altcineva ar fi apucat-o cu ambele mâini, dar căreia ea îi întorcea spatele, nu fără regrete. Era soția unui preot, într-o parohie aruncată de cooperativizarea comunistă undeva, în pâlnia Bărăganului, unde „nu plouă și nici avioanele nu zboară, coană prioteasă, că-i ceru’ bombat și toate lunecă pe lături” – așa cum filosofic explica bătrânul ce locuia în căsuța aflată peste drum de casa unde cei doi tineri stăteau cu chirie. Purta în pântece primul copil primit de la bărbatul pe care îl iubea și căruia, în tainița inimii și în fața lui Dumnezeu, îi promisese să îl urmeze oriunde. Între această viață a ei și cea care i se deschidea glorios înainte se căsca o prăpastie de netrecut. Erau două realități perfect incompatibile. Și, îngenuncheată, urmărită de privirea nu doar nedumerită, ci și ușor ironică a reputatei profesoare, a trebuit să-și ridice din nou demnitatea terfelită prin refuzul absolut nebunesc, să o arunce peste prăpastia grozavă și să treacă într-un echilibru surprinzător spre mai departe. Încă ținea la demnitatea ei lumească, pe care cetatea i-o așezase pe un piedestal impunător, așa că se încăpățână să o târască după ea. Pentru că din toate aceste căderi, aripile ei se trezeau din ce în ce mai ciuntite. Ceva din acele „mituri” îi spunea că poate și trebuie să zboare. Dar aripile nu o ajutau. De parcă cineva (demnitatea?) i le tăia sau i le îngreuna sistematic.


A treia și cea din urmă pierdere o suferise… oare când? Da, nu o suferise într-un moment oarecare. A treia și cea din urmă pierdere a demnității sale lumești se petrecuse treptat, în etape, iar la sfârșit întregul edificiu cedase, ca un uriaș puzzletridimensional. Fusese ca un iureș de mici atentate reușite la adresa demnității. Un întreg arsenal dibaci, de la priviri surprinse, apoi ironice și, într-un sfârșit, batjocoritoare, până la remarci inconștiente, apoi voite și, în final, rău intenționate. Și toate legate nu de femeia din ea, nici de profesionistul care nu se dezmințise niciodată, în ciuda unor uriașe, neștiute eforturi, ci de mama cea născătoare de prunci. Într-un fel ciudat, pe care niciodată nu reușise să îl înțeleagă, cetatea socotise că demnitatea, așa cum o cunoșteau cetățenii ei, nu era compatibilă cu statutul de mamă născătoare de prunci. Era compatibilă cu desfrânarea, cu homosexualitatea, cu crima – dar nu cu maternitatea! Femeia putea foarte bine să fie superba, eleganta și foarte deșteapta amantă a cuiva, cu sau fără un rang anume, dar nu mamă a mai mult de doi, hai!, trei copii. Putea să fie îndrăgostită de o altă femeie. Cetatea nu socotea că astfel demnitatea ei este știrbită în vreun fel. Ca orice ființă vie, cetățean al cetății, și femeii i se garanta dreptul la demnitatea de a alege liber pe cine iubește, pe cine urăște, pe cine ucide în pântece. Dar nu i se garanta dreptul de a-și păstra demnitatea dacă aducea pe lume mai mult de trei prunci. Aici intervenea libertatea celorlalți de opinie și exprimare: „Iar? Ești însărcinată din nou?”, și privirea din spatele cuvintelor care îi „respectau decizia” continua: „Câtă ignoranță! Aș fi crezut că are mai multă minte! Doar nu mai suntem în Evul Mediu. Sunt atâtea mijloace de contracepție! Auzi, patru copii?!”.


Sigur, erau și cei apropiați care se socoteau îndreptățiți la comentarii mai „profunde”: „Îți asumi o mare responsabilitate! Cu ce o să-i crești? Ce le poți oferi, când sunt atât de mulți?”. Și zâmbetul ei tăcut răspundea: „Iubire! Prezență! Preocupare! Atenție! Mângâiere! Jertfă! Pe mine, în fond și la urma urmei! Tot ceea ce femeile de carieră încearcă să suplinească prin bone, cadouri, vacanțe, tolerarea unor mofturi, care mai târziu devin excese!”. Și răspundea cu tăcerea, pentru că știa că toate celelalte femei demne ale cetății făcea același lucru. Se jertfeau. Doar că se jertfeau profesiei, prietenilor, conceptelor care înrâureau viața cetății. Toate se jertfeau pentru că așa a fost, este și va fi veșnic scris în genetica femeii: să se ofere cetății. Doar modul în care o fac le diferențiază.


Feministele strigau din rărunchi: „Și tu? Tu nu contezi? Uită-te la tine! Deja îți pierzi libertatea! Te consumi în atât de multe nopți pierdute, te îngrași, te ridezi, te plafonezi, îmbătrânești și mori! Și, când tragi linie și aduni, ce rămâne?”. Și privirea ei amuzată le răspundea: „Eu, în mai multe exemplare mai bune! Rămân eu, mereu mai tânără, cu fiecare nou prunc în care sădesc un strop din mine!”.


Și rudele, îngrozite de avertizările specialiștilor: „A cincea sarcină și a patra cezariană, îți dai seama?! Ești inconștientă! E o crimă să aduci copii pe lume în astfel de condiții! Îi condamni, pur și simplu! Dacă mori, copiii cine ți-i crește mari?”. Și, plecând din nou spre mai departe, tânăra mamă le răspundea: „Cine i-a crescut și până acum – Dumnezeu!”. Și demnitatea lumească abia se mai zărea din colbul ulițelor cetății, târându-se fără vlagă și fără convingere în urma unei mame tot mai puțin convinsă de valoarea ei.


O lecție de zbor


Până într-o zi, când o pasăre bătrână, care nu mai avea nimic de pierdut, ba, dimpotrivă, se afla într-un punct al drumului său prin cetatea pe care o păstorea în care putea să piardă totul sau să câștige totul, a adunat toate mamele cu demnitatea lumească aproape pierdută și le-a învățat să zboare.


Era într-o Duminică a Mironosițelor, o zi în care Biserica prăznuiește toate femeile, dar cu precădere mamele. O zi, alta decât cea de 8 martie, atât de cunoscută de cetate, în care mamele care dăruiseră lumii prunci cu adevărat vii și frumoși sufletește, mulți, mult mai mulți decât le permitea compatibilitatea cu demnitatea lumească, erau sărbătorite. Ziua în care aceste mame primeau un alt fel de demnitate.


Bătrânul Episcop făcu un gest pe care nimeni din nici o cetate nu ar fi îndrăznit să îl facă: le dezlegă pe mame, sub privirile soților și pruncilor lor, de vechea lor demnitate și le dărui una nouă, veșnică, pe care nimic din regulile nici unei cetăți nu aveau cum s-o întineze vreodată – pentru că ea nu se găsea aici, printre oamenii cu aripi tăiate, ci sus, acolo unde doar cei care știau zborul puteau urca. Și le descoperi o Taină: ele erau câteva dintre multele mame care așază viața lor și a familiilor lor la temelia cetății. Ca pe o piatră, din multele pietre pe care se construiește cetatea. Doar că unele sunt din granit, un granit pur, veșnic, durabil, altele sunt din felurite tipuri de calcare, mai mult sau mai puțin poroase, care în timp se erodează, iar altele sunt pur și simplu bule de aer închise într-o coajă subțire, netrainică, pe care și cel mai subțire firicel de apă curată o sparge. Le mulțumi pentru toate pietrele puse la temelia cetății. Erau pietrele care puteau să țină pe umeri totul, chiar și atunci când toate celelalte pietre calcaroase s-ar fi erodat. Apoi le luă de pe umeri o parte din poverile inerente unei mame cu mulți copii, ca zborul să le fie mai lin. Și le aruncă înspre sus, spre locul din care aveau să se întoarcă acasă cu un alt fel de demnitate.


O minunată lecție de zbor… un zbor pe care nici pasărea tânără care avea să păstorească cetatea în foarte scurt timp nu reuși să-l mai curme, cu toate că le așeză, din nou, poverile pe umeri, amintindu-le, cu tăcerea sa lipsită de explicații, de locul pe care regula cetății îl atribuia celor care sfidau teluricul și scrutau înălțimile. Zadarnic, căci mereu tinerele păsări zburătoare, cu toate poverile reașezate cu dărnicie pe aripi, se ridicau în zbor, urmate de pruncii lor, deveniți, la rându-le, paseri zburătoare, trase în sus de un alt fel de demnitate, pe care nimic nu putea să o mai șubrezească vreodată.


Îndrăzniți să zburați!


Cu dragoste, pentru mamele cu un alt fel de demnitate,


Alina Mirică


Articol publicat în numărul 62 (Martie 2014) al revistei Familia Ortodoxă. 



DEMNITATEA UNOR ALTFEL DE MAME (preluat din Familia Ortodoxa)