Sunt ortodox (ne)practicant

Mai într-una din serile trecute avusem o discuţie amicală cu unul din prietenii cei mai apropiaţi pe messenger. Aşa o şuetă între amici, ca după o zi de lucru. Diferenţa fiind că eu nu am mai avut de mult o zi serioasă de lucru, dar prietenul meu era rupt de la office. Şi de la una la alta, ne trezim că vorbim şi despre religie. La care amicul meu îmi face o apreciere la un moment dat printr-o remarcă ce m-a surprins: „...şti şi eu sunt ortodox dar nu aşa ortodox practicant ca tine”. Am rămas puţin cu degetul suspendat deasupra tastaturii, zicându-mi în sinea mea „ca să vezi domnule ce chestie, carevasăzică până la urmă sunt ortodox practicant dar pesemne că nu ştiam eu, din moment ce mi-a spus-o altcineva”. Am ridicat surprins dintr-o sprânceană, (fizic nici nu-i greu că doar apeşi pe emoticon) însă am lăsat subiectul baltă neştiind cum să reacţionez verbal. Aşa că profit de această ocazie să lămurim odată problema, ce-i aia domnule să fi ortodox practicant ? Prietenul meu mă mai vizitase şi cu alte ocazii cu prilejul căruia văzuse icoane pe toţi pereţii (că mă şi întrebă la ce bun atâtea – ce-i prea mult nu-i sănătos (sic)).
Ca să vin cu temele făcute, am dat şi o raită pe google cu searchul ortodox practicant, unde am găsit:
·  prima înregistrare, dau peste mai vechiul Netlog, bunicul Facebook-ului de azi. Acolo un topic Creştin Ortodox Practicant te invită să-i afli taina direct de la useri. Dar când să intru mă opreşte un mesaj: Ne pare rău, grupul Creştin Orodox Practicant nu este public. Doar membrii Creştin Ortodox Practicant şi prietenii lor au acces. „Na că te-o bunghit” mi-am zis, adică un program de recunoaştere, brevetat de noua tehnologie modernă, un fel de sfant spirit al internetului te depistează de la primul contact digital cu tastatura şi îţi restricţionează sau îţi facilitează accesul în funcţiue de cât de practicant eşti. E foarte simplu: eşti întradevăr ortodox practicant, intri. Nu eşti rămâi pe-afară până îţi schimbi statusul. Dar îngeraşul meu protector îmi şoptea să nu mă încred în duhurile internetului acestui veac.
·  mai departe dau peste un forum creştin ortodox. Aici sigur aflu ceva util: războiul cu patimile, lumea şi diavolul – adică zi-mi cât te lupţi cu acestea trei şi îţi spun cât de practicant eşti; setea de informare, cercetare, citirea scripturii; redescoperindu-ne pe noi înşine; vorbă mai puţină şi mai multă rugăciune de la un oarecare Silverstar care iscă şi o ceartă „constructivă”.
· acelaşi forum, alt topic, aceaşi temă: cuplul regal un exemplu de ecumenism; MS regele Mihai I este ortodox practicant şi MS Regina Ana este catolică practicantă – ecumenism care înglobează crema confesiunilor practicante. Mamă care faci copii ! Fac ochii mari.
· în sfârşit dau peste ceva de genul: Gaby, „eu sunt ortodoxă dar am o fixaţie! îmi doresc să fac nunta la catolici !! De ce ? Pentru că bisericile lor sunt senzaţie(onale n.n) iar slujba este spectacol (...). Mi se furnică pielea pe mine când aud Ave Maria şi cântă marşul nupţial” – no comment.
Mă simt pierdut în atâta informaţie aşa că renunţ.
Mai departe aş dori să vă relatez ceva ce am trăit personal printre noi ortodocşii.
locul de care vorbesc este zidul de piatra din faţă

           Cam acum un an jumate, mă aflam într-o seară frumoasă şi caldă de august în faţa mănăstirii Filoteu din Muntele Athos, Grecia, urmărind următoarea scenă. În faţa mea stăteau doi călugări greci (unul tânăr şi altul mai vârstnic) iar înaintea lor un tinerel, mai tuciuriu, l-am luat ca lucrător că avea haine ponosite. Posibil albanez ori ceva turc că era prea închis la culoare chiar şi pentru un grec. Şi vorbea mai greu greceşte de aceia am şi surprins tema discuţiei. Discuta degajat, la modul serios cu călugării asigurându-i cu toată sinceritatea că este ortodox practicant, că dimineaţa merge la toate liturghiile, mă rog ce le mai fi spus că era în vervă. Călugării tăceau, ascultându-l oarecum plictisiţi.
Eu îi urmăream cam de la vre-o 4 metri şi mă uitam lung ca un bou, nevenindu-mi să cred, pentru că (am uitat să menţionez şi acest amănunt banal) în timp ce vorbea tânărul vântura între degete o ţigară, din care trăgea cu sete când mai lua o pauză de vorbit. Era însă cert faptul că  tânărul vorbea despre ortodoxism practicant. Să mă ierte bunul Dumnezeu că îmi judec aproapele (fără discriminări etnice, sexiste sau religioase) dar băiatu’ aşa cum îl vedeam fumând, mă gândeam în sinea mea că era atât de practicant în ale ortodoxiei cum sunt eu în ale tai quan do–ului. Grecii nu au vama 24, vama ţigărilor, mi-a spus un călugăr român mai târziu. Oricum în mod normal, în mănăstirile din Athos dacă eşti prins fumând sau mâncând carne, rişti să te trezeşti cu bagajele în drum şi pierzi locul de cazare, cum s-a întâmplat odată într-o situaţie în care am fost şi eu protagonist (să nu înţelegeţi că am fost dat afară dintr-o mănăstire că nu-i asta. Altcineva. Un coleg de cameră care a fost prins cu mâţa în sac). Locurile de fumat sunt la intrarea principală în mănăstiri, şi nu erau nici acolo (de fapt nu erau deloc) însă au coborât părinţii (din păcate) mult ştacheta tot din cauza „neputinţei” credincioşilor mai puţin practicanţi.
Poate nu sunt ei, nobilii locuitori ai Eladei vestiţi pentru evlavia lor deosebită în schimb au o credinţă fermă de nezdruncinat. Ca să înţelegeţi mai bine luaţi următorul verset „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi”(Apoc.2,4). Ei bine grecii ca specific ortodox naţional, din contră, simţi că şi-au păstrat ceva din acea dragoste dintâi apostolică. Şi e foarte înălţător.
Vă mai prezint o situaţie şi cu asta basta. Punem punctul pe i.
Am fost într-o seară invitat de Crăciun la o prietenă bună. Am mers împreună cu sora mea şi am petrecut un timp minunat. Prietena asta, avea o bibliotecă prodigioasă. Printre altele, la plecare, am avut surpriza să văd şi o carte de rugăciune, un ceaslov. Acuma un ceaslov am primit cadou şi eu acasă. Însă văzându-mi privirea insistentă mi-a spus cam aşa: „A, nu mă rog din el că nu prea am timp. Dar oricum mă rog singură cu vorbele mele, că unii din sfinţii părinţi spuneau „rugăciunea cea mai puternică e când te rogi cu cuvintele tale”.”Mă rog, n-am zis nimic. Dar deşi spus convingător mi s-a părut un pretext pentru a eluda de fapt că nu ne rugăm nici aşa cu cuvintele noastre. Sau mă rog cât ar trebui. De fapt cred că sfinţii părinţii vroiau să spună prin aceasta că cei care au atins un înalt nivel de rugăciune, dupa ani şi ani plecând de jos (deci tot de la ceaslov, indispensabil în mănăstiri dar şi în casa mirenilor cu adevărat practicanţi) se pot ruga în acest fel. Imaginaţi-vă că aţi sta de vorbă cu Dumnezeu ca şi cu un prieten foarte apropiat la o terasă în piaţa mare, la un pahar de bere. Dar Dumnezeu nu stă aşa de vorbă cu oricine. Trebuie să fi un Ilarion Argatu, Ioanichie Bălan sau Cleopa Ilie ca să „stai de vorbă” aşa cu Dumnezeu. Nu mai spun de părintele Arsenie Boca.
Tipic pentru credincioşii veacului nostru supersecularizat este (ca să mai folosesc o expresie biblică) „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari; şi cine este nedrept în cele mai mici lucruri este nedrept şi în cele mari”(Luca 16,10). Problema e că noi interpretăm acest verset în cheie tipic românească adică punem căruţa înaintea boilor. Ori noi vrem să fim direct credincioşi „în cele mari” şi să sărim peste „cele mici” considerându-le...mici, neesenţiale. Şi ca orice proces care are nişte etape foarte bine specificate, nu ai cum să faci salturi direct înainte fără să treci prin fiecare etapă. Într-un fel e şi logic nu ?
Şi acum să punem punctul pe i cum am promis. Cred că nu ne face practicanţi faptul că mergem în fiecare duminică la biserică (aceasta e doar o condiţie sine-qua non dar nu ne garantează mântuirea), sau oricâtă milostenie facem şi generoşi am fi, sau chiar şi dacă am avea multă credinţă, smerenie şi alte fapte frumoase ale credinţei (acestea sunt lucruri esenţiale iar la un grad mai mare pot deveni „dintre cele mari” însă iarăşi nu ne garantează mântuirea).
Haideţi să vedem ce au făcut oameni foarte păcătoşi în condiţii extreme când mântuirea lor atârna de un fir de aţă şi tocmai datorită unei atitudini a lor speciale s-au mântuit în acea clipă: Vameşul se ruga în spatele fariseulu „Doamen Iisuse Hristoase mântuieşte-mă pe mine păcătosul”. Poate nu s-a mântuit atunci vameşul dar această scurtă rugăciune, zisă şi a minţii a devenit mântuitoare tocmai datorită caracterului ei de smerenie profundă. Tâlharul pe cruce s-a rugat Mântuitorului, „Pomeneşte-mă doamne când vei veni în Împărăţia Ta”. Deci s-a rugat. Ce credeţi că s-ar întâmpla cu diavolul dacă pentru odată nu ar mai fi el însuşi şi ar spune măcar „iartă-mă” ...?
Ei bine felul în care ne rugăm şi cât ne rugăm ne poate face să spunem cu toată sinceritatea că suntem creştini ortodocşi practicanţi. Toate celelalte sunt bonusuri, adică te ajută să câştigi un statut privilegiat, dar numai corelate cu rugăciunea. Şi rugăciune sinceră fără iubire nu se poate. E ca popa fără patrafir, vă rog să mă iertaţi.
 Ieromonah Ioanichie Bălan spunea foarte frumos, „Să începem cu rugăciunea. Teoria e pe planul doi. Nu te întreb câtă carte şti şi nu-ţi spun câtă ştiu eu. Eu te întreb:”Cât te rogi frate”? şi în altă parte „Dacă ai învăţat să te rogi şti toată teologia”(Ioanichie Bălan „Mi-e dor de cer”).
În ce mă priveşte pe mine, îi mulţumesc unei maici în vârstă de 81 de ani care mi-a pus pentru prima dată ceaslovul în braţe (vorba vine, că mi l-a trimis prin poştă). Acuma ştiu ce înseamnă să fiu ortodox practicant. Mai trebuie să şi pun în practică ceea ce ştiu.

PS: puteţi să luaţi oricare carte de rugăciuni(de preferinţă ortodoxă) nu neapărat ceaslovul. Doar că acolo le cam aveţi pe toate.


Comentarii

  1. Chestia asta cu practicant/nepracticant mie nu-mi prea place...ori eşti, ori nu eşti!
    Să fim, aşadar! Părintele Rafail Noica spunea atât de frumos: "ortodoxia e firea omului..."
    Cât despre proba ortodoxiei din noi, aduc aici o povestioară: un înţelept din vechime, căutător de cele sfinte, rătăcind printr-o pădure s-a oprit lângă un copac, şoptindu-i: "vorbeşte-mi despre Dumnezeu...!". Iar atunci, pe loc, copacul a înflorit...

    RăspundețiȘtergere
  2. Bună observaţia.
    Ortodoxia prin definiţie trebuie să (şi) însemne practică.
    Iar practica credinţei este rugăciuna. Cel mai important lucru înainte de toate.

    RăspundețiȘtergere
  3. Doamne ajuta,
    Acest articol imi aduce aminte de o frumoasa "definitie" a unui crestin, data de Sf Ioan Scararul, adica: Creştin este cel ce Îl imită pe Hristos: în cuvinte, în fapte, în gândire.

    Deci ideea de practicant si nepracticant... mi se pare putin deplasta. Daca esti crestin ortodox (pentru ca ortodoxia este religia cea neschimbata de la inceput) esti automat si practicant: te rogi, marturisesti, mergi la biserica si toate cele. Toate's importante, si toate se castiga cerand de la Dumnezeu (prin rugaciune) - si smerenia, si mila (pentru ca tre sa scapi de egoism sa imparti)...

    Si sa nu ma lungesc prea mult, pe langa Ceaslovul recomandat in articol (care este una din cartile de capatai si foarte utila) va mai recomand Apanthisma (Rugaciunile Sf. Parinti)... Care sunt extrem de profunde.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Psalmii “de blestem”

Mersul cu icoana