Ne ţinem de Pravila Albă sau ne închinoviem ?

Anul bisericesc 2011 a fost numit de BOR an omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii. Asta înseamnă că se va dezbate pe larg acest subiect în conferinţe, emisiuni radio-tv şi se vor edita cărţi cu această tematică, printre altele.

Deşi azi e ajunul bobotezii m-am decis să las pe alţii să aprofundeze acest subiect dogmatic, iar eu am să îmi îndrept atenţia în cele ce urmează asupra unui subiect care, tinerilor necăsătoriţi, le frământă conştiinţa. Pe ce cale să mergem în viaţă când la vârsta cuvenită ne va veni sorocul ? Pe calea căsniciei sau a vieţii monahale ? Mi-a fost dat să văd la semenii mei în această privinţă şi indecizie dar şi o determinare parcă uneori prea înverşunată.

Totuşi într-un fel mie situaţia mi se pare nostimă pentru că o privim cu prea mare încordare şi luăm unele decizii care mai degrabă oglindesc dorinţa noastră decât sfatul duhovnicului sau al lui Dumnezeu.

Ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să zic, vă proun să facem următorul exerciţiu de imaginaţie:

Să ne imaginăm această scenă.

Îl vedem pe Iisus Hristos venind la a doua sa venire (la care ţinând cont de ce se întâmplă acum în lume, cred că nu vom mai avea prea mult de aşteptat), pe norii cerului în slavă, înconjurat de toţi îngerii Săi. Şi cine să-L întâmpine, cu inima sfâşiată de dor şi sfântă aşteptare, în răbdarea sfinţilor care au păzit poruncile Sale şi le-au împlinit ? Cum cine ? O mulţime nenumărată de septagenari şi octogenari (că oricum ce este mai mult decât aceştia, osteneală şi durere este, după cum bine zice psalmul, nu ?) care abia se mai ţin în cârje mai degrabă sprijinindu-se unii pe alţii şi cu ochii obosiţi tot privind în zare în aşteptarea Lui.

Acuma să ne imaginăm ce-ar putea, Mântuitorul să zică, la vederea acestei gloate evlavioase (foarte probabil ca majoritatea să fie babe):

Primo: „-Bine, robi buni şi credincioşi puţine aţi avut voi de la acest veac de mare strâmtorare, iar voi v-aţi dat toată viaţa ca să-mi slujiţi mie în curăţie şi feciorie. Pentru că aţi fost credincioşi în puţine lucruri, vă voi pune peste multe lucruri, întraţi în Împărăţia lui Dumnezeu”

ori Secundo (de amorul artei, pentru efectul psihologic vom folosi dulcele grai moldovinesc): „-Da’ şei cu voi bre aşa, îngrămădiţi ? Unde vi-s copliaşii ? Ori nu ştiaţi cât de mult îi iubesc ? Nu m-aţi citit în scriptură spunând <<Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei (Marcu  10,14)>> ?”

Acuma scontăm că gloata covârşită de evlavie, foarte probabil ar răspunde ceva de genul:

„-O, Doamne, Iisuse Hristoase, ai milă de noi. Aşa cum sfinţii noştri părinţi care s-au săvârşit întru Domnul, ne-au spus uneori <<măi, nu mai este vreme pentru astea (căsătorie n.n.)>>, noi i-am ascultat întocmai, ducând o viaţă sfântă”.

În replică Hristos ar putea conchide în felul următor:

(aceleaşi indicaţii scenice) „- Da chiar vreau să ştiu, bre, şine vo învăţat pe voi aşe. Băi tolomacilor, (credeţi că „Adevarat vă spun că nu vă cunosc” (Matei, 25,12) ar suna mai potrivit ? n.n.) dar nu vam spus tot eu că „Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa”(Fapte1, 7) ?”.

Dacă îmi veţi replica că Iisus nu s-ar putea niciodată adresa aşa turmei sale, cu atât mai mult în momentul solemn al parusiei, eu am să vă răspund că Hristos nu, dar cam aşa sau adresat sfinţi părinţi, precum Ilie Cleopa, credincioşilor săi. Poate nu l-aţi auzit pe părintele Cleopa cum zbiera uneori către credincioşi, „Băăăă...”, şi chiar şi părintele Arsenie Boca . Nimeni nu se îndoieşte că ei sunt sfinţi în Ceruri.

Acestea fiind zise, vorba românului, să stăm strâmb şi să judecăm drept.

Atât căsătoria cât şi monahia sau oricare alta, sunt taine instaurate de Hristos ce vor trebui să dăinuiască cât e lumea asta şi pământul, inclusiv până la a doua venire a lui Hristos. Am mai auzit expresii de felul, „sfârşitul lumii va veni când nu se vor mai naşte copii” sau „toţi copiii care trebuie”. Nu vreau să contest aceste afirmaţii. Eu stiu că toţi suntem nerăbdători să ne întâlnim cu Hristos şi că ne-am săturat foarte de lumea asta ticăloasă şi prea puţin cinstită în care trăim, dar asta nu înseamnă că trebuie să grăbim sfârşitul „ajutând” şi noi un pic la împlinirea profeţiei, luând lucrurile prea literal. E suficient câte avorturi s-au făcut şi din păcate poate se vor mai face sub umbreala statului care ocroteşte famila (vezi cu planificarea familială cât de mult o ocroteşte), fără să ne mai ferim şi noi de a avea copii prin taina sfintei cununii.

Lăsând gluma la o parte, problema e că poate nu ne încredem deplin în cuvântul duhovnicului şi ca de obicei o ţinem tot pe-a noastră. Sau ne gândim, „dacă mă încearcă ?”. Cred că duhovnicul nu joacă cu noi zaruri. Ar fi prea cinic. Aşa că trebuie să îl credem pe cuvânt, să nu zic orbeşte. Trebuie precizat să nu cerem la mai mulţi preoţi părerea în această privinţă căci sigur vom primi păreri diferite şi atunci mergem pe variante de barbut, trei din cinci....

Ţin iarăşi să aduc în discuţie, opinia unor studenţi teologi care, „cuvioşi” i-am auzit spunând, „lasă să înumlţească alţii lumea”! Câţi dintre noi nu am auzit cuvintele astea în jurul nostru ?

        Lor le-aş răspunde în parte în felul următor: tocmai tu, care ai dus o viaţă curată şi cu trupul şi cu sufletul, care îţi vei lua o soţie credincioasă cu care şti câţi copii să faci, nu să te opreşti la primul, ar trebui să  înmulţeşti lumea pentru că lăsându-i pe alţii, tocmai acei alţii ne-au stricat neamul, cu 1-2 copii dintre care 3 avorturi (Trăiască planingul familial !,  lua-l-ar benga să-l ieie), ori porumbei căsătoriţi după primele luni de iubire ca-n filme ori căsătorie de probă(care numai canonic nu este) şi divorţ după un an, sau pur şi simplu ţiganii, că ăştia scot puradei pe bandă rulantă. Deci lăsându-i pe ăştia-alţii, n-am făcut nici-o ispravă şi nici nu ne-am pricopsit, ba poate mai rău am făcut.

Am văzut în biserica pe care o frecventez, o sora tânără, frumoasă, şi cu situaţie materială deloc de plâns cât de mult se juca cu copilaşii şi cât de mult îi iubea şi îi îndrăgea. Nu era singura. Însă şi-a propus (cum am surprins-o eu într-o discuţie) să-şi ieie votul celibatului, nu am reţinut clar dacă la sfatul unui preot sau că a citit în sfinţii părinţi, sau nu ştiu pe cine ce şi unde a auzit.

Acum o opinie personală: dacă vreţi să testaţi pe cineva dacă e bun să se căsătorească sau să se călugărească, pune-ţi înainte un copilaş drăgălaş cam de un anişor. Observaţi-i gesturile cu care îl alintă, sau dezmiardă. Dacă se poartă foarte drăgăstuos cu el (la fetele necăsătorite e foarte uşor de observat asta), nu-şi poate dezlipi ochii de la el, şi simţi că-l râvneşte din priviri, atunci acea persoană să lase deoparte viaţa monahală. E mult mai bună ca mămică decât ca măicuţă. În schimb dacă se poartă mai stângaci, cu oarecare distanţă dar nu fără afecţiune, şi se plictiseşte de el relativ repede, „uită” că l-a ţinut în braţe şi „uită" bineânţeles să ţi-l mai ceară încă o dată, atunci poate că e mai bine să se orienteze spre viaţa mănăstirească. Nu vreau să o luaţi ca regulă. Doar aşa orientativ. E oricum interesant de observat.

Aşadar repet, trebuie să ne punem problema foarte serios, fiecare dintre noi şi cu atenţie. Şi foarte important şi pe cine întrebăm. Cel mai bine să facem o singură încercare, şi să nu ne lăsăm ispitiţi şi de opinia altora mai înduhovniciţi sau trăitori, căci Duhul Sfânt lucrează prin toţi preoţii şi călugării, etc.

 Altfel poate o să regretăm într-o bună zi. Şi odată ce ai făcut o aşa alegere, cale de întoarcere nu prea mai e decât în condiţii stricte.