De veghe în lanul de secară al inimii mele

           De veghe în lanul de secară (în org. The Catcher In The Rye ) este titlul cărţii scrisă de autorul american de origine evreiască, J. D. Salinger. Cartea a devenit celebră (cea mai bună dintre cărţile lui Salinger) în literatura artistică americană a secolului XX. A fost publicată în anul 1951 devenind, la noi, o carte de referinţă pentru literatura şcolară şi literatura vestică în general.

M-am oprit asupra acestei cărţi deoarece fără să-şi propună acest lucru (într-o oarecare măsură a conştientizat), autorul surprinde o realitate dramatică ce reprezintă un punct de cotitură fundamental în viaţa omului ca şi creaţie a lui Dumnezeu şi indispensabil un salt existenţial pe care creştinul trebuie să-l facă pentru a găsi adevărata fericire.

Părerile sunt împărţite între cei care consideră această carte una foarte bună şi cei care nu înţeleg ce poate fi văzut bun în ea.

De veghe în lanul de secară este scrisă pe un ton elegiac şi surprinde viaţa tânărului liceean rebel Holden Caulfied care în mod surprinzător cu cât creşte în vârstă se pare că are o anumită problemă de integrare în societatea americană în care trăieşte. Este un inadaptat. Cartea surprinde pe lung neliniştea sufletească a lui Holden, eroul tragic al cărţii, şi lungile lui escapade departe de şcoală, familie, deci de responsabilităţile sociale cum s-ar spune. Fuga lui nu este atât faţă de el însuşi cum ar reieşi la o lectură a primei junătăţi ai cărţii. Abia când termini cartea realizezi că Holden nu fuge de el însuşi ci fuge de lumea în care trăieşte. O lume insuportabilă. Cu această dramă care-l urmăreşte mereu ajunge după ani şi ani la psiholog. Are sau nu are dreptate ? Acum doar am anticpiat spre a vă stârni curiozitatea. Urmează să argumentăm această idee şi să vedem pe ce motive a cărţii o vom susţine.

 Aşadar ce are lumea cu el şi el cu lumea ? Lucrurile nu sar în ochi din carte (care prezintă doar simptomele unei boli) însă pot fi intuite de un spirit perspicace. Cheia înţelegerii acestei drame pe care o vom scoate la lumină se află într-o dilemă existenţială care-l bântuie pe Holden de la un anumit timp (element psihanalitic) şi pe care-o va destăinui surorii sale mai mici (îndrăgită foarte mult) Phoebe. Dilema sa a construit titlul cărţii.

Drama lui Holden începe într-o sâmbătă când se pregătea să plece la familia sa în New York pentru a petrece Crăciunul împreună. Înainte de plecare îl vizitează pe profesorul său de istorie, d-l Spencer, cu care are o discuţie aprinsă (ceva de genul „-Tu ce vrei măi băiete să faci în viaţă ? Revino-ţi.”) legată de teza sa la istorie şi de faptul ca a fost lăsat corigent. „Marea surpriză” o vor avea părinţii săi când vor afla printr-o scrisoare de la directorul şcolii unde învăţa, că băiatul lor a fost iarăşi exmatriculat..., pentru a treia oară ! Să-l rupi în bătaie nu alta ! Dar înainte să puneţi mâna pe băţ, haideţi să-l înţelegem şi pe „derbedeul” de Holden.

 Nu e un băiat prost. Profesorul său de istorie, deja amintit îl apreciază foarte mult pentru deşteptăciunea sa şi îl considera pănă la „performanţa” tezei sale execrabile, elevul său favorit. Era foarte bun la compunerile în limba engleză. Colegul său de cameră, Ackley îl roagă odată să-i scrie un eseu şi îi cere să nu pună semnele de punctuaţie chiar la locul lor cum trebuie, pentru că profesorul   Hertzell o să-şi de seama că nu Arckley a scris eseul. Nu este implicat în anturaje periculoase. Prietenii săi, mai degrabă colegi de liceu decât prieteni, sunt mediocri, plicrisitori, vulgari dar nu depravaţi. Ei nu au nici o perspectivă de viitor decât un trai fad al momentului după principiul carpe diem.

Este un bun dansator. Îi place romantismul şi îi plac fetele inteligente, mai degrabă decât cele care chiar frumoase au o personalitate prea ştearsă. Deşi încă minor, apelează la servicile unei prostituate într-o cameră de hotel însă spre surprinderea acesteia Holden doreşte doar să întreţină o conversaţie cu ea, lucru care o enervează şi-l părăseşte. Pentru el sexul este, citez „un lucru de neînţeles”.

Îl enervează şi îi repugnă ipocrizia socială pe care o vede peste tot în jur, de acea este mai tot timpul ironic: „oamenii aplaudă întodeauna ideile proaste” (aici e de-a dreptul eminescian „Nebuni, nu vedeţi că-n proaste lucruri voi vedeţi numai minuni !” – Scrisoarea a IV-a).

 În discuţia cu profesorul său Spencer, are loc următorul dialog:

"-Viaţa e un joc băiete, e un joc după anumite reguli.

-Da, domnule.

Joc pe naiba (îşi spune în sinea lui n.n.). Dacă eşti de partea celor mari şi tari e un joc. Dar dacă eşti de partea cealaltă ce joc să mai fie ? Nu mai e nici un joc".

Se declară ateu neputând să creadă într-un Iisus aşa cum e prezentat de cultele neoprotestante şi catolice. Vorba lui era: „catolicii întodeauna încearcă să afle dacă eşti catolic”.

Într-o zi mai în glumă mai în serios, îl întreabă pe colegul său de cameră Ackley ce ar crede el că trebuie să facă ca să intre într-un ordin mănăstiresc (ordin mănăstiresc catolic, întrucât Holden era de confesiune catolică).

Foarte important de remarcat este faptul că lui Holden în mod deosebit îi plăceau copiii. Îi plăcea să-i privească de departe în jocul lor naiv, exerciţiu ce-l făcea să uite de propria-i angoasă. Probabil că în inima sa se simţea el însuşi un copil. Odată a văzut scris pe un zid o insultă, ceea ce-l revoltă gândindu-se la copiii care aveau să citească insulta de pe zid. O îndrăgeşte foarte mult pe sora lui mai mică Phoebe, o puştoaică nostimă şi foarte isteaţă.

Plictisit şi scârbit de viaţa sa şi de cei din jur, lasă totul de izbelişte şi pleacă pe banii părinţilor colindând anumite oraşe din state.

Într-un final, fără nici un ban şi spre îngrijorarea alor săi, se întoarce acasă într-o noapte târziu, fără ştirea lor. Deschide uşa pe furiş şi se strecoară în camera surorii sale şi fără să o trezească o priveşte galeş şi gânditor cum doarme drăgălaş. Apoi o trezeşte spre marea ei uimire şi îngrijorare. O avertizează să nu ţipe ca să-i trezească pe părinţi. Aici are loc scena care prezintă pilonul de bază pentru înţelegerea cărţii. Holden îi povesteşte cum văzu odată un băiat trecând strada fredonând o melodie, o poezie a unui oarecare Robert Burns Dacă cineva vede pe cineva venind prin lanul de secară (în org. If a body catch a body comin' through the rye). Melodia îl binedispune pe Holden uitând de depresia momentului, mai ales că băiatul era de o nepăsare candidă încât era să îl calce o maşină trecând strada.

Cu o mină serioasă, Holden i se confesează surorii sale că uneori îşi imaginează cum el stă în mijlocul lanului de secară privindu-i pe nevinovaţii copilaşi aleargând în jocul lor neprihănit. Toţi sunt copii, iar el e singurul matur. Şi la un moment dat se cască o prăpaste de undeva ameninţând să-i înghită pe acei copii sprinţari şi nepăsători. Înţelege că rolul său de acuma încolo este să-i prindă pe acei copii exact în momentul în care se apropie prea mult de prăpastie. De aceea se află el acolo ! Să fie prinzătorul (org. catcher) din lanul de secară.

E una dintre cele mai frumoase metafore pe care le-am întâlnit vreodată. Vă propun să „psihanalizăm” această discuţie în următoarea postare, unde punctul central îl va avea metafora lanului de secară. Din punct de vedere ortodox, metafora  ascunde un adevăr esenţial pentru mântuirea noastră.

Pentru acest motiv îndrăgesc foarte mult această carte.