Ce aduce Muntele Athos în sufletele credincioşilor


Aş dori să vă împărtăşesc experienţa mea proprie pe care am trăit-o ca pelerin pentru prima dată în Muntele Athos, Grecia, loc cunoscut pe bună dreptate şi ca Grădina Maicii Domnului.
Nu vreau să vă fiu atât un ghid turistic, expunând în faţa celor care citiţi aceste rânduri, o descriere geografică sau istorică a muntelui, întrucât aceste informaţii le găsiţi peste tot pe internet în cele mai mici detalii. Dorinţa mea este să vă fac să simţiţi acea lumină despre care se spune că se află într-unul dintre cele mai sfinte locuri de pe pământ.
Măn. Simon Petras
Dacă vrei să te învredniceşti cu o asemenea trăire acolo, e bine să pleci cu gândul că vrei să te întâlneşti cu Dumnezeu, dar în smerenie adică să renunţi la tot ce ţi-au spus alţii sau ţi-au împuiat capul că o sa găseşti acolo (acum mă simt în situaţia ridicolă de a mă contrazice pe mine însumi). Să îl chemi pe Dumnezeu în inima ta, ca la rândul Său Dumnezeu să “îţi facă chemare”. Cât de adevărate simt acum că sunt vorbele scripturii care spuneau “Căutat am fost de cei ce nu întrebau de mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau” (Isaia 65, 1).
De cum pui piciorul pe pământ după ce ai coborât din vapor (sau şalupă) ai impresia că locul îţi este într-o oarecare măsură ostil. Te simţi străin de cum ai “aterizat”. E adevărat că eşti înconjurat de o linişte şi o natură încântătoare dar nu te simţi în largul tău. E căldura aia şi o linişte monotonă care te apasă. Apoi porneşti spre prima mănăstire.  Acestea sunt cele mai apropiate, chiar pe malul mării. Puţin mai mult ai de urcat când cobori în port la Măn. Sf. Pavel ori Simon Petras. Noi românii de obicei coborâm în Dafny de unde iei autobuzul spre Careia şi de acolo poţi alege toate direcţile sau Sf. Pavel de unde mergi spre Schitul românesc Laku şi de acolo Podromu. Distanţele sunt foarte mari între acestea trei.
Programul mănăstiresc îl poate plictisi pe simplul mirean. Nu prea e distractiv. Când eşti primit e poate cel mai satisfăcător. În tradiţia sfântă a muntelui ţi se pune înainte pe o tavă o bucăţică de rahat (lokumi – care poate fi foarte gustos, existând mai multe sortimente), un pahar de ţuică de struguri numit şi ouzo (se citeşte uzo – foarte bun şi foarte tare cam ca pălinca noastra, 540, de aceea ţi se oferă şi un pahar cu apă). Opţional mai este inclus o cafea (de obicei mică). Cu această ocazie ai posibilitatea să socializezi cu ceilalţi (greci la celelalte mănăstiri), în limba engleză sau greacă (dacă o cunoşti). Am întâlnit şi greci care cunoşteau germana (mai vârstnici; lucrau în Germania).
Grecii sunt foarte comunicativi şi volubili. Le place să tăifăsuiască, să te cunoască, să schimbe noutăţi, să mai pună ţara la cale cum zicem noi românii. Apreciază buna dispoziţie şi umorul. Tot timpul auzi în jurul lor câte un hohot de râs. Dacă eşti o fire deschisă, sinceră şi comunicativă le poţi deveni imediat foarte simpatic.  Mai trebuie precizat că limba greacă este una dintre cele mai bogate semantic, şi armonioase limbi (limba lor e o mândrie naţională întrucât stă la originea majorităţii limbilor europene). Nu le plac firile taciturne şi figurile grave. Decât poate dacă e vorba de ceva foarte serios. Dacă ai un talent sau o măiestrie în ceva, te apreciază şi mai mult. Ceea ce urăsc foarte mult e făţărnicia şi să-I desconsideri ori să-i furi. Atunci pot chiar să se răstească la tine, ori şi mai rău, cum au păţit-o alţii, să fie luaţi la bătaie. Crunt. Mi-aş dori ca autorităţile noastre care menţin ordinea civilă să împrumute ceva din firea fraţilor greci în acest sens. S-ar reduce drastic infracţionalitatea. Mai ales în rândul romilor care ar şti de frică.
După trataţie, se face cazarea, timp în care mai dai o raită în jurul mănăstirii, mănânci o masă gustoasă şi gratuită în jurul amiezii, aşteptând mai apoi prima slujbă la care eşti invitat politicos să participi. Înţelegerea tacită este ca tu, musafir al mănăstirilor să participi la toate slujbele (în ţinută cuvenită –niciodată nu veţi vedea mireni îmbrăcaţi în pantaloni scurţi sau maieu. E de neimaginat. Se cuvine o cămaşă cu mânecă lungă (se acceptă şi scurtă ori tricou) şi pantaloni lungi, blugi sau orice altceva, numai curaţi să fie. Pe mine m-au făcut odată să îmi schimb pantalonii numai că erau prăfuiţi de pe drum. Bine că aveam alţii de schimb). Pentru aceasta ţi se acordă masă gratuită şi cazare. Este simţită ca o jignire lipsa ta de la slujbe.
Cât am hălăduit prin tot Athosul în pelerinaj, în lung şi-n lat, de la un capăt la altul (de obicei pe jos) a trecut o lună jumate. Am avut şi unele zile consecutive de staţionări în zona mea de rezidenţă temporară (să mă exprim aşa, până îmi făceam planul în ce direcţie s-o mai apuc şi-mi reîncărcam bateriile pentru o nouă drumeţie) la schitul românesc Laku unde m-am bucurat de buna înţelegere şi ospitalitate a părintelui stareţ Ştefan Nuţescu.
Odată cu trecerea timpului poate interveni rutina dacă tot umbli de la o mănăstire la alta respectând acelaşi program, însă pentru cel care face prima dată acest lucru fiecare zi este ca o nouă aventură. Poţi să ai parte şi de surprize plăcute, să stai de vorbă cu părinţi bătrâni foarte înduhovniciţi, să legi prietenii cu străini de altă limbă şi neam dar fraţi în aceaşi dreaptă credinţă, să te bucuri de frumuseţia drumeţiilor unui loc pitoresc. Ori de surprize neplăcute, să pierzi ceva, să te întâlneşti în drum cu un şarpe (primul meu şarpe ieşit pe potecă şi ocolit cu o rază de 3 m), ori chiar să ai surpriza că nu eşti primit la unele mănăstiri întrucât nu ai făcută rezervare (e cam greu să faci la toate mănăstirile – în nr. de 20 - iar unele sunt aglomerate în perioada în care ajungi tu, aşa că fiind singur poate îţi găsesc un locuşor, dar mergi la risc). Acuma sincer, nici dormitul în aer liber, în nopţile de august nu-i prea rău (am avut norocul ca din 18 mănăstiri doar la Dochiaru şi Panteleimonos să dorm afară). Nici la Măn. Simon Petras nu m-au putut primi (acolo chiar nu prea primesc pe nimeni, fiind un loc cu un statut mai special) şi la mănăstirea Stavronikita din aceiaşi lipsă de rezervare şi de locuri libere. Însă la acestea două nimerind în jurul amiezii am mers la mănăstirile următoare unde am reuşit să fiu găzduit. Un lucru iarăşi interzis e să faci baie în marea Egee. Chiar dacă e foarte plăcut, pentru sacralitatea locului şi privirile turiştilor care admiră muntele din vapoarele de croazieră, baia în mare este interzisă. Poţi primi o amendă de 300 de euro şi eşti obligat să părăseşti muntele. Deh, pentru cei mai dibaci şi vechi cunoscători sunt unele locuri mai dosite unde nu te vede nici ăl cu coarne (vorba vine). Aşa m-am învrednicit şi eu de o mică imersiune însoţit de un frate muncitor moldovean.Tot la risc. El însă avea binecuvântare de la părinţii călugări să se îmbăieze în mare pentru că avea o rană survenită în urma unui accident la lucru, tot acolo în munte. Aşa că ne-am împrietenit şi m-a luat cu el la baie.
În ultima instanţă şi cel mai important aspect, este că de la un moment dat te obişnuieşti şi cu slujbele în greaca veche, şi împrumuţi ceva din răbdarea şi aşteptarea părinţilor călugări, ceva din lupta sinelui cu el însuşi. Asta am înţeles eu acolo că este esenţa mântuirii. Rugăciunea de dimineaţă a Ieromonahului Arsenie Boca începea astfel “Doamne Iisuse Hristoase , ajută-mă ca astăzi toată ziua să mă lepăd de mine însumi (…)”. E de o importanţă capitală pentru mântuire să renunţăm la noi înşine.  Este o condiţie sine-qua-non (fără de care nu se poate). Trebuie, să moară, să anulăm ceva în interiorul nostru, acel eu mic, egoist şi rău, ca să rămână un loc gol şi locul să fie umplut de Însuşi Dumnezeu. Altfel Dumnezeu, Iisus Hristos nu poate veni de noi înşine. Nu că nu ar vrea, dar nu are loc. Şi dacă noi nu L-am avut în inima noastră în timpul vieţii, nu putem nici învia că nu are Cine să învie.  Simplu ca bună ziua. Dar aceasta trebuie făcută cu ajutorul preotului duhovnic. Neapărat. Să nu renunţi la ce nu trebuie, ori să ai alte ispite. El este doctorul de suflete. Altfel e ca şi cum ai pune un copil de 3 ani să-ţi schimbe setul motor la o maşină.
În mănăstiri această “operaţie pe suflet deschis” are loc prin ceea ce se numeşte tăierea voii prin ascultare. E o măsură drastică, un proces mai dureros dar mult mai eficient. De aceea pe oamenii cu cele mai mari harisme îi găsiţi călugăriţi. Acelaşi procedeu se întâmplă şi cu mirenii, dar procesul este mult mai lax însă mai puţin dureros. Vă mai amintiţi vorbele părintelui Cleopa Ilie “Răbdare, răbdare, răbdare…şi când ai ajuns la capăt ia-o de la început”? Despre asta e vorba. De aceea trebuie păstrat contactul cu preotul şi cu biserica, dar nu ţi se cere să stai toată ziua cu nasul în ceaslov ca la mănăstire. Şi îţi poţi vedea de viaţa ta: soţie şi copii, servici, hobby-uri, exclus discoteci şi alte surogate consumatoriste.
Ca mirean sub principiul răbdării te afli ca într-o piuă în care părintele duhovnic cu pisălogul, te mai apasă ca să iasă eul ăla rău şi pe care noi îl vedem cel mai bun prieten al nostru. Te tot pisează, când vede că nu mai rezişti, te mai lasă, îţi mai acceptă mici ieşiri (dar controlate) apoi iar pisează până ce un colţişor din inimia ta rămâne curat, acea “odăiţă,” ca să se poată şi Hristos sălăşlui acolo, odată şi odată. Rugăciunea e un mijloc indispensabil. “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă , dar la Dumezeu toate lucrurile sunt cu putinţă” (Matei 19,26). Şmecheria e (cum zice românul că toate sunt cu şmecherie, s-ar putea spune că şi mântuirea are “şmecheria” ei) să nu laşi totul pe mâna preotului duhvnic ci să îţi impui tu însuţi acea tăiere a voii, şi atunci lucrurile vor merge mult mai uşor, ba poate te poţi trezi şi cu ceva harisme pe cap, chit că eşti simplu mirean. Dumnezeu dă din darurile sale oricui ! Nu ţine cont de statut, atât cât îi faci mai mult voia Lui şi nu voia ta. Am auzit într-o seară pe când vorbea părintele Iulian de la Podromu, unui grup de români (şi m-am fericit să fiu şi eu printre ei), poate cea mai înţeleaptă vorbă care am auzit-o atunci în Athos: “Trupul omului e bună slugă dar rău stăpân”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut, şi minte să priceapă această afirmaţie în lumina celor prezentate mai sus, atunci mântuirea poate fi o foarte frumoasă aventură (chiar dacă cu primejdii, dar în nici un caz plictisitoare).
apus de soare în Muntele Athos

S-a nimerit, la sfatul unui frate român pelerin, să ajung şi la schitul Colciú. Fără să ştiu am aflat de la părintele stareţ de acolo, spre surprinderea mea, că ei duc în momentul de faţă o viaţă călugărească idioritmică, adică fiecare călugăr se gospodăreşte pe el însuşi şi îşi vede de viaţă după un ritm personal de rugăciune şi toate celelalte. Nu este ca viaţa de obşte unde fraţii se roagă, fac ascultare şi trăiesc la comun. De aceea nici nu primesc mireni. Oricum mai mult de 2-3 călugări şi stareţul nu sunt. Aşa că s-au trezit fraţii călugări într-o frumoasă după-masă de august, taman când se odihneau mai bine că era ora 15 şi ceva, cu mine pe capul lor. Şi mai erau şi invitaţi la mănăstirea Filoteu la o seară de priveghere, că urma să fie a doua zi o sărbătoare. Dacă ştiam că au o viaţă “ieşită” din circuitul turistic mănăstiresc (să-mi fie iertată ironia) nu mai dam pe acolo, mergeam direct spre Vatopedu. Acuma stareţul cu care m-am învrednicit să stau la masă şi să schimbăm două vorbe, în timp ce eram servit cu o mică trataţie de un alt frate călugăr, nu s-a arătat foarte supărat dar mi-a atras frumos atenţia. Mi-a pus o întrebare după ce m-a privit lung, gânditor, care şi acum mă pune pe gânduri. Mi-a spus:“ – Vei reuşi oare să păstrezi ceea ce ai primit aici în muntele Athos ?”. La care şi eu l-am surprins cu un răspuns ce l-a făcut să-mi zâmbească complice: “Asta nu se va vedea, imediat cum ajung în ţară, ci doar după ani şi ani de zile”.
Pot să afirm acum după un an şi jumătate de când am fost acolo pentru prima dată că întradevăr muntele Athos mi-a încredinţat taina sa. Şi nu mă ruşinez să v-o spun şi vouă dar nu puteţi să o aveţi cu adevărat numai dacă reuşiţi să trăiţi intens ceea ce m-am invrednicit şi eu nevrednicul (cel puţin aşa cred) să trăiesc puţin acolo. Pentru mine a fost ca un al doilea botez. Simt că am primit ceva. Ceva mai scump decât tot aurul din această lume. Dar acel ceva în “aparenţă” pierdut (cine şi-a păstrat haina de la botez imaculată ? Cred că nimeni nu poate spune asta decât Iisus Hristos) poate fi reactivat numai prin rugăciune. Oricând şi oriunde. O rugăciune intensă şi profundă.
Ceea ce aduce muntele Athos în inima adevăraţilor creştini (să-mi iertaţi lipsa de smerenie în ce mă priveşte) este că pentru prima dată, aceştia pot trăi pe viu (!) ceea ce se numeşte isihie.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Psalmii “de blestem”

Sunt ortodox (ne)practicant

Mersul cu icoana